Stres Post Traumatic

Cu toții trecem prin experiențe cu încărcătură emoțională puternică, însă există și o serie de momente extrem de stresante care se numesc traume sau experiențe traumatizante. Persoanele care au fost în mod direct influențate de unele tragedii sau evenimente devastatoare, în calitate de supraviețuitori, salvatori, victime sau martori oculari, pot suferi de pe urma efectelor traumei trăite.

Stresul posttraumatic, sau Sindromul de stres posttraumatic (SPT) este descris ca fiind un stres întârziat, care poate fi declanșat în urma unor dezastre naturale, accidente grave, agresiuni, violuri dar și alte evenimente care au avut un impact traumatizant, atât fizic cât și psihic. “

Persoanele care suferă de acest sindrom au tendința de a evita locurile , oamenii sau lucrurile care le amintesc de evenimentul traumatizant, fiind extrem de sensibile chiar și atunci când trec prin evenimente obișnuite ale existenței umane.

Lucrurile ce transformă o experiență într-o traumă sunt îngrozirea, neajutorarea, frica, amenințările cu moartea, leziunile psihologice dar și postura de martor la suferința altora poate afecta unele persoane, cauzându-le traume psihice .

Simptome

Acestea sunt: indiferența față de viața cotidiană, lipsa reacției, dificultăți de concentrare, inexistența activităților uzuale, retrăirea evenimentului traumatizant” Amintirile mă bântuie” , emoții exagerate, iritabilitate, accese de furie, tulburări ale somnului.

Trauma implică, în general, pierderea de vieți omenești: a părintilor, a soțului, a copilului, a colegului de muncă, sau pierderea siguranței zilei de mâine. Durerea sau supărarea cauzată de pierderea persoanei dragi pot fi într-atât de copleșitoare și dificil de discutat, încât persoana respectivă poate ajunge să nu mai simtă emoțiile la intensitatea normală.

Cei care trec printr-o traumă se simt vinovați că nu au sentimentele care cred ei că “ ar trebui “ să le aibă, că nu simt tristețe sau compasiune pentru cei care au murit, etc. Aceste sentimente de vinovăție, împreună cu “ amorțeala” afectivă, poate duce la izolare și întreruperea oricărui contact cu societatea.

Un alt mod al persoanelor traumatizate de a evita anxietatea este disocierea. Această modalitate este des întâlnită și poate fi identificată prin următorul tipar comportamental : persoana se decuplează voit de mediul înconjurător și reușește să nu își facă simțită prezența, să se ascundă, chiar dacă este înconjurată de oameni, nu îi ascultă pe ceilalți, și, chiar dacă este prezentă fizic, mintea ei este în altă parte.

Psihologii semnalează că, alături de aceste manifestări clinice apar și o serie de “ reacții” concretizate în : depresie, anxietate accentuată mergând până la atacuri de panică, halucinații, folosirea drogurilor sau a alcoolului, intenția de izolare. Caracteristic pentru sindromul descris este manifestarea sa tardivă, după o prelungire latentă, putându-se vorbi de un stres întârziat și faptul că sindromul poate fi intensificat prin alți factori stresanți adesea greu de identificat.

Tratament

Cele mai bune rezultate se obțin prin combinarea a două tipuri de tratament: psihoterapia și tratamentul medicamentos ( în multe cazuri fiind necesară o combinație între cele două). Psihoterapia este eficientă în situațiile de gravitate medie sau în situațiile în care starea individului nu permite administrarea de medicamente( sarcină, refuz de a lua medicamente, etc.) .

 

 

 

 

One thought

  1. Foarte bine scris articolul! Am vrea să subliniem faptul că disocierea nu este voită, este un mecanism de coping care poate fi destul de devastatoare pentru o persoană, tocmai din cauză că nu se întâmplă prin alegerea proprie. Se întâmplă când te aștepți mai puțin, când ești pus în fața unui factor declanșator, și mai ales pentru cineva cu SPT care se poate disocia la un nivel înalt, calitatea vieții îi poate fi afectată. Dar în același timp este un mecanism ajutător, deși face ca funcționalitatea vieții să fie mai redusă.

Leave a Reply